miercuri, 18 octombrie 2017

Ultima vrăjitoare din Transilvania #1 - Contesa Aneke - Cristina Nemerovschi - Recenzie


A fost odată ca niciodată, într-un sătuc idilic din Transilvania, o frumoasă contesă, cu părul roșu ca focul. Dacă acum vă așteptați să spun că era bună la suflet, așteptați degeaba. Contesa era rece și crudă, călca peste cadavre pentru a obține ce își dorea. Oamenii din satul V., superstițioși din fire, nu au putut trece peste faptul că Aneke avea o relație cu fratele său vitreg, Mathias, așa că au acuzat-o de vrăjitorie și au ars-o pe rug. Se spune că spiritul ei mai bântuie și acum ruinele castelului în care a locuit.

100 de ani mai târziu, facem cunoștință cu Alexandra, o adolescentă tipică, dependentă de rețele sociale, prieteni și excese. Mama sa o trimite, pe perioada vacanței de vară, în satul V., să locuiască la Mathilde și Johan, niște bătrânei simpatici. Totul, pentru a o îndepărta de fratele său vitreg, Răzvan, care a apărut după o lungă pauza în viața lor și pentru care Alexandra are sentimente nu tocmai frățești.

Ceea ce se anunță a fi o vară groaznic de plictisitoare, se transformă într-o goană după fantastic, Alexandra fiind hotărâtă să afle adevărata poveste a contesei Aneke. Cei care o ajută sunt Mathias și Lorena, persoane care sunt mai mult decât par la prima vedere. Peste câteva zile, apare și Răzvan, așa că aventura poate începe. 

Însă, cutia Pandorei va fi deschisă. Răsunsurile pe care le vor afla s-ar putea să nu le placă. Doar că, e prea târziu să se oprească...

Castele bântuite, mister, magie, supersiții și obiceiuri, vicii, moralitate și imoralitate se amestecă cu problemele adolescenților, cu traiul idilic, într-un sătuc uitat de lume și cu relațiile dintre copii și părinți. 

Ultima vrăjitoare din Transilvania e prima carte, scrisă de Cristina Nemerovschi, pe care o citesc, dar, cu siguranță, nu ultima. Mi-a plăcut stilul în care e scrisă, modul în care a creionat personajele, pline de defecte, suspansul pe care l-am simțit printre rânduri.

Mulțumesc, Editura Herg Bernet! Puteți achizițion cartea de aici.

marți, 17 octombrie 2017

Poc, poc, poc... Să ștampilăm zâmbete!

Fotografie din arhiva personală


Poc, poc, poc... se aud ştampilele Amirei. Cățeluşi, floricele, pisicuțe. Roz, galbene, albastre. Poc, poc, poc...

- Mamiiii, ștampilesc!

- Da, mami, ştampilezi!, îi strig eu din bucătărie.

- Mami, mai ai foi din astea mici, cu scris pe ele?

Ştiți cum trece timpul cu încetinitorul, când realizezi că te afli într-o mare belea? Arunc lingura şi fug repede în dormitor, unde dezastrul mă izbeşte din plin. Zeci de facturi şi de contracte sunt ştampilate cu pisicuțe roz bonbon. Amira are o dâră de culoare pe un obraz şi mă priveşte nu doar nevinovată, ci ca şi cum ar fi făcut cel mai bun lucru din lume. Dacă m-aş uita în oglindă, m-aş vedea cum mă prefac in curcubeu, fața mea trecând de la o culoare, la alta. Ce mă fac? Ce naiba mă fac?

Lucram de acasă, atât eu cât şi soțul meu. Am ales să lucrez în vânzări pentru interacțiunea cu oamenii. Însă, chiar și lucrul în vânzări are partea de muncă din spate. Contracte de întocmit, facturi de completat. Documente fără de care, toată vorbăria e nulă. Și ce e un act neștampilat? O simplă hârtie. 

Așa că, în casa noastră găseai multe ștampile: cu numele firmei, cu numele nostru, datiere.

Bineînțeles că erau tentante, pentru un copil de 3 ani, cât avea atunci Amira. I-am cumpărat și ei ștampile de jucărie, să "ștampilească" și ea. Nu m-am gândit o secundă ce ar putea face.

După o analiză a situației, am realizat că nu am de ales. Vreo treizeci de clienți și potențiali clienți vor primi contracte cu câte o ștampilă în plus. Una roz, cu o pisicuță, dar astea sunt detalii nesemnificative...

 M-am pregătit de ce era mai rău. Când a venit primul e-mail, după ce am trimis actele, mi-a fost și frică să îl deschid. Nu mare mi-a fost uimirea când am citit mesajul clientului amuzat. Mesaj după mesaj, feedback-urile pozitive curgeau și inima îmi revenea la loc. 

Știți ce naiba m-am făcut? Angajatul lunii. 

Mult timp am râs pe tema pisicuțelor roz. Însă, de atunci, am învățat un lucru. Dulapurile cu acte au stat mereu încuiate. Când am ajuns, în sfârșit, să nu mai ascundem lucruri, a venit Darius. Am pus din nou totul sub cheie. Cățelușii albastri, sau ce animăluțe va vrea și el să "ștampilească", vor fi doar pe hârtii aprobate de noi.





Ștampila - instrument juridic sau personal?


Toată lumea se gândește la ștampile doar ca la un instrument folosit de firme, dar nu e așa. Noi, cred că suntem familia Ștampilă. Pe lângă ștampilele de care v-am povestit, avem și unele personalizate. 

Cea care îmi este mie cea mai dragă este de la Colop și este inscripționată cu Biblioteca personală și numele meu. Am primit-o cadou de la soțul meu, când mi-am făcut blogul. Nu o folosesc prea des, pentru că îmi place să și dăruiesc cărți și prefer să fie ca noi. Însă, am unele cărți pe care le țin doar pentru mine, care sunt inscripționate. Prietenii mei râd și îmi spun că ar trebui să îmi fac fișe de împrumut și să le ștampilez pe alea. La câte cărți dau împrumut, trebuie să țin o evidență, cumva. Eu, însă, prefer să am încredere.


Mai avem o datieră, pe care o folosim în scop gospodăresc. Orice furnică adună mâncare vara, pentru anotimpul rece. Și noi adunăm diverse, în congelator, de la fructe și legume, până la carne. Suntem mai comozi din fire, așa că nu ne mai chinuim să scriem, pe fiecare, data. Ștampilăm etichetele și gata! Știm în ce ordine să luăm produsele la consumat.


O altă utilizare inedită a unei ștampile îmi aduce zâmbete aproape în fiecare dimineață. Soțul meu adoarme devreme și se trezește devreme. Cu mult înaintea noastră, a celor mai leneși. Cum se plictisește de unul singur, uneori, se joacă cu ștampila lui cu litere interschimbabile și îmi lasă bilețele ștampilate, pe post-ituri. Și nu, nu sunt pe frigider… sunt în frigider, sau în dulapul cu cafea. Știe că acolo caut prima oară. Până nu îmi beau cafeaua, nu funcționez. 

Într-o luni dimineață, s-a trezit în jurul orei 5, pus pe șotii. De la 5 la 8 jumătate, când trebuia să plece, e mult timp de pierdut. Văzând pe Facebook niște filmulețe cu farse, s-a gândit să îmi facă și mie una și mi-a ascuns capsulele de cafea, de la expresor. Și nu oriunde, ci în dulapul lui cu scule, din balcon. Le-am găsit după ce bilețelele lui ștampilate m-au plimbat prin tot apartamentul nostru cu 4 camere, morocănoasă și cu ochii semi-deschiși. S-a amuzat maxim când i-am povestit, dar o perioadă nu mi-a mai lăsat bilețele. Nu a riscat chiar atât de mult…


Cam așa utilizăm noi ștampilele. Vom vedea ce idei noi vor avea și copiii noștri, când vor mai crește. Voi cum vă distrați cu ștampilele?


Articol scris pentru proba numărul 8 a competiției Superblog2017.



luni, 16 octombrie 2017

Fata care citea în metrou - Christine Feret-Fleury - Recenzie


"- Da, tot. Tot ce mi se poate spune. Povestea cărților, înțelegeți? Modul în care trăiesc, oamenii care le ating, fiecare carte este un portret și are cel puțin două chipuri.
- Două...
- Da. Chipul celui - sau celei, în cazul dumneavoastră - care o dă. Și chipul celui sau al celei care o primește."

Cărțile sunt, pentru cititori, la fel de vitale ca apa sau aerul. Cumpărăm cărți, le adunăm, le mirosim, le pipăim, le dăruim, le citim, le recitim. Avem cărți pe noptieră, lângă pat, în baie, în geantă și în fiecare colțișor liber din casă. Ne asemănăm cu personajele pe care le descoperim, călătorim, ne imaginăm, râdem sau plângem. Iubim cărțile!

Din cauza asta, când dăm de o carte care vorbește despre alte cărți, e ca un fel de prăjitură cu răvaș. Murim de nerăbdare să o deschidem, să aflăm ce se ascunde în interiorul ei.

Fata care citea în metrou e o carte despre cărți. Frumoasa lume a cărților, în care mulți pot pătrunde și doar unii vor rămâne.  M-a încântat foarte mult ideea cărții, însă acțiunea a cam lipsit, din punctul meu de vedere. Pasiunea pentru cărți a fost dusă puțin spre obsesie, dar personajele nu au fost atât de bine conturate pe cât mi-aș fi dorit eu. Mi s-a părut că i-a lipsit povestea, sinceră să fiu. Însă, am pătruns într-un paradis al cărților, și asta mi-a plăcut mult.

Juliette merge în fiecare zi cu metroul, spre locul de muncă. Mereu are o carte în geantă, însă rareori o mai deschide, în ultima perioadă. Preferă să observe ce citesc ceilalți. Se întreabă de ce plânge acea fată, când ajunge la pagina 247? Oare ce rețetă citește doamna în vârstă și ce amintiri îi trezește? Câte lucruri poate învăța domnul cu pălărie despre insecte?

Decizia de a coborî cu 2 stații mai repede îi va schimba viața. Urmând-o pe mica Zaide, o fetița de pe stradă, ajunge la un depozit plin ochi cu cărți. Dă de Soliman, un om care trăiește doar printre cărți. El nu iese niciodată, cărțile sale da. Prin intermediul cărăușilor, cărțile ajung la cei ce au nevoie de ele, dar nu oricum. Fiecare persoană trebuie urmărită, pentru a i se oferi exact cartea care îi trebuie, în momentul care trebuie.

Juliette este fascinată și acceptă și ea să devină cărăuș. Demisionează de la agenția imobiliară la care lucra, dedicându-se trup și suflet noii sale misiuni, de a găsi cititorii potriviți pentru cărțile potrivite.

Când Soliman îi propune să aibă grijă de depozit și de Zaide, cât el va fi plecat, Juliette acceptă fără să se gândească prea mult.

 Cum îi va schimba această decizie viața? Pasiunea ei pentru cărți va deveni obsesie sau îi va schimba viața în bine? Va mai ști ea să trăiască și altfel decât printre cărți?

Aflați răspunsul citind Fata care trăia în metrou. :)



sâmbătă, 14 octombrie 2017

Do you speak Engleză?



Cum un salut te poate băga în bucluc



Eram în anul I de facultate, când am ieșit prima oară din țară. Doar o zi, la vecinii noștri unguri, în Debrecen. Prima practică la facultate, eram toți un entuziasm. Niciunul din noi nu știa o boabă în ungurește. 

Înainte de a trece granița, în Oradea, un moșuleț simpatic și amabil ne învață un salut în maghiară. Bucuroși nevoie mare, cu zâmbetele întinse până la urechi, l-am folosit cu toată lumea cu care ne întâlneam pe stradă. Noi zâmbeam, ei se încruntau; noi ne încruntam și mormăiam, că nici măcar la salut nu ni se răspunde, ei bodogăneau și plecau mai departe. După multe astfel de reacții, am ajuns la o concluzie: ungurii sunt o nație de oameni ursuzi. 

Și ei au ajuns la o concluzie, după cu ne-a explicat un compatriot de al nostru, ceva mai târziu. În opinia lor, eram niște nesimțiți care îi înjuram cu zâmbetul pe față, pentru că noi asta învățasem, o înjurătură. Ne-o făcuse bine moșul cel simpatic... 

Atunci, mi-am promis că nu mă voi mai pune niciodată într-o asemenea postură. Nici pe mine, nici pe cei din jurul meu.



Cursuri de limbi străine pentru firme


Mi-ar plăcea să avem o mică afacere de familie. Împreună cu soțul meu, am pus la cale un plan pentru a deschide o firmă micuță, de import-export, cu câțiva angajați. 

Știți ce aș face în primul și în primul rând? Nu traininguri de vânzări sau de public speaking, nu zeci de cursuri inutile. Aș apela la o firmă care face traduceri specializate, să le ofer angajaților mei niște cursuri de limbi străine pentru firme

Nu pentru că aș vrea să mă salute în chineză, nu pentru a vorbi dimineața, la cafea, în limbi străine, ci pentru a nu ne face de râs, cu toții. Pentru a nu fi nevoiți să ne uităm ca mâța-n calendar la vreun mail primit de la un partener dinafară. Pentru a nu fi puși în situația de a da un răspuns mâine, la un mail la care trebuia să se răspundă ieri, doar pentru că ne-am împiedicat în niște termeni tehnici.

Cu toții am învățat limbi străine în școli, însă la nivel conversațional, general. Mie, dacă îmi pui un document cu termeni specifici în față, sigur mă voi chinui să îl traduc. Și de ce să mă chinui când îmi poate fi ușor? De ce să nu aleg calea sigură spre succes?

Știu și la cine aș apela: la agenția de traduceri Swiss Solution. Mi se par profesionaliști, mai presus de toate. Apoi, am nevoie de niște parteneri care să știe să facă aceste cursuri să ne placă. Nu mai suntem la școală, dar trebuie să învățăm. Ar fi perfect dacă am putea-o face cu drag. Ei par oamenii potriviți pentru ceea ce vreau eu: profesionalism, experiență, adaptabilitate. 

Cei 13 ani de experiență și locul 1 în topul firmelor de traduceri din România, îi recomandă. Tot ce avem de făcut este să trecem de la plan la realizare. 

Let’s start the business!

Și-apoi, romgleza o știm cu toții. Nu poate fi așa de greu să învățăm și engleza…




Articol scris pentru proba 7 a competiției Superblog2017.

vineri, 13 octombrie 2017

Fericirea îmi scapă printre degete - Agnes Martin-Lugand - Recenzie


Toată lumea a auzit de Agnes Martin-Lugand și ale sale cărți. Oamenii fericiți citesc și beau cafea a fost pe buzele tuturor și încă mai este. 

Deja v-ați obișnuit cu mine. Eu fac lucrurile mai sucit, așa. Nu am citit niciuna din primele 3 cărți, cu toată nebunia care a fost în jurul lor. Am trecut direct la a patra, Fericirea îmi scapă printre degete. Abia a apărut la noi, e nouă, nouă, nouă.

M-a cucerit. Ieri a ajuns și aseară m-am apucat să citesc câteva pagini. Nu am realizat când am ajuns la ultima. Mi-am dat seama doar când a trebuit să închid cartea.

Am descoperit un stil frumos, ușor de citit. Personaje imperfecte, cu probleme reale, în care ne putem regăsi. Poveste frumoasă, analiza sentimentelor, acțiune simplă, dar captivantă. Rezultatul? Mă apuc și de celelalte cărți. Le iau în ordine inversă. :))

Iris și-a dorit mereu să creeze haine. Sunetul mașinii de cusut, stofa care îi curge printre degete, rochiile care îi ies din mâini... toate sunt pasiunea și visul ei. Viața a avut însă alte planuri pentru ea. A ajuns să lucreze într-o bancă, loc în care se simte prinsă, fără să poată fi ea. E căsătorită cu Pierre, un medic care pune munca sa pe primul loc, uitând de soția sa frumoasă. 

Când află că, în urmă cu 10 ani, părinții i-au ascuns că intrase la o școală de croitorie, Iris decide să își ia viața în mâini. La 31 de ani, hotărăște să demisioneze și să plece la Paris, unde a fost acceptată la un curs de croitorie. Nimeni nu o susține. Pierre o lasă să plece, însă râde de pasiunea ei. El vrea o soție casnică, să îi facă mulți copii și să zâmbească frumos la brațul lui. Doar ambițiile și cariera lui contează, ale ei sunt copilării.

Iris pătrunde într-o lume nouă, odată ce ajunge în atelierul frumoasei Marthe. De la ea învață nu doar ce înseamnă croitoria de lux, ci se înseamnă demnitatea și încrederea în propriile forțe. Învață să se respecte și să se cunoască pe ea, cea fără de Pierre. Pe ea, Iris, nu pe soția doctorului sau pe fiica părinților săi.

Marthe îi este mentor și muză, însă are o autoritate care o sperie. Se teme că nu îi poate refuza nimic. Ea o face cunoscută pe Iris, care are un potențial extraordinar, potențial descoperit abia acum.

Atunci când îl cunoaște pe Gabriel, bărbatul carismatic, care o face să simtă că e femeie, Iris își analizează din ce în ce mai mult viața și relația. Nu cedează, fiind fidelă soțului său, însă viața îi este dată complet peste cap. Nu se poate abține de la comparații și de la întrebări. Nu se poate abține să nu se întrebe dacă viața ei de până acum a fost doar o minciună. 

Oare ce va face când se vor termina cele 6 luni? Se va putea întoarce la viața ei monotonă și sufocantă? Va avea curaj să își ia propriile decizii? 

O carte minunată, pe care o puteți achiziționa de aici. Mulțumesc, Libris!



joi, 12 octombrie 2017

Imaginează-ți - John Lennon - Amira


Oare îți poți imagina pacea?

Imaginează-ți! Cum ar fi oare?

Mulțumim, PandoraM!


 
                 

Legendele șefului de gară - Adrian Petru Stepan - Recenzie



"O gară nu poate fi niciodată un sfârșit. E un punct de plecare către întreaga lume, e, prin esență, începutul."

Cu stilul lui Adrian Petru Stepan am făcut cunoștință când am citit Crepuscul, o carte diferită, pe care am citit-o cu plăcere.

Legendele șefului de gară m-au așteptat cuminți, să fiu pregătită să le citesc. Mă așteptam la același stil, dar a fost ca și cum aș fi citit alt scriitor. Total diferită față de prima, această carte m-a acaparat și mai mult. Am citit-o repede, și nu doar datorită numărului mic de pagini, ci poveștii care curge lin.

Se dă o gară medievală, într-un mic orășel, în care nimeni nu mai ajunge. Nu știu cum să vă explic, dar eu am simțit gara asta ca pe un personaj. Însuflețirea cu care autorul ne-a povestit despre ea, descrierile vii, i-au dat un suflu romantic, i-au dat un suflet.

Șeful de gară este un tânăr care iubește trenurile, cărțile, oamenii. Un tânăr care rămâne în acel orășel în care nimeni nu mai ajunge, orășel care îi trezește amintiri. 

De la vânătoarea de comori, împreună cu prietenii săi, la discuțiile lungi cu tatăl său sau la vizitele în librărie cu mama sa, toate amintirile trecutului se aștern pe foaie, amestecându-se cu prezentul relativ simplu. Prezent condimentat doar de relația cu Ella, o femeie misterioasă, căsătorită, singura care oprește, din când în când, în gara micului orășel.

Cu toții avem secrete și șeful nostru de gară va afla în curând ce înseamnă aventura, când secretele Ellei ies la iveală.

Dacă v-am făcut curioși, puteți achiziționa cartea de aici. Mulțumesc autorului pentru carte!



miercuri, 11 octombrie 2017

Sunt geograf, mereu am chef de mers la munte


- Nu am chef aaaaazi, nu am cheeeef aziii…

- Nici măcar de mers la munte?


15 minute mai târziu

- Sunt gata! Copiii sunt îmbrăcați, bagajele sunt la ușă, hai să mergem!

Soțul meu se uită perplex la mine, din ușă. Nu știe dacă vorbesc serios sau glumesc. Uită un lucru: sunt geograf. Întotdeauna voi avea chef de mers la munte. Amira și Darius țopăie ca niște titirezi, fericiți că mergem în vacanță. Sorin se uită de la unul la altul și ne roagă să așteptăm 5 minute, să se îmbrace și el. Ha! Acum cine e ultimul?

Îl aud cum se îmbracă grăbit și îl întreb prin ușă unde mergem. Știu că nu are habar, nu avea nimic planificat, dar îmi place să îl văd cum se agită.

 Ăăăăă… La Poiana Brașov.

- Bănuiesc că ai făcut și rezervări, iubire, nu?

- Tocmai mă pregăteam să le fac.

Știe că nu îl cred. Eu mă ocup de aspectele astea.

 Hai, lasă! Le fac eu de pe drum. Ții minte că am stat anul trecut la Hotel Royal Poiana Brașov? Sun la ei, să văd dacă au camere libere.

- Ce m-aș face eu fără tine?, mă întreabă ghiduș, cuprins și el de entuziasmul nostru.

 Mai bine să nu aflăm, dragul meu.

Amira zâmbește, Darius o imită. E prea mic să știe de ce se bucură, dar entuziasmul e molipsitor. După ce plecăm, sun la hotel și fac rost de cazare. Avem noroc și găsim liberă o cameră triplă, perfectă pentru familia noastră nebună. Cântăm în mașină, glumim, facem planuri. Vrem să vizităm Castelul Bran, Biserica Neagră, Cetatea Râșnov și Dino Parc. Neapărat, Dino Parc.

Ajungem la hotel după-amiaza târziu, obosiți după drumul lung, dar entuziasmați pentru weekendul minunat care ne așteaptă. Cât Sorin face cazarea, eu îi pierd pe copii prin locul de joacă din curte. Unul fuge pe tobogan, unul sub el. Deh, fiecare după vârstă. Cu greu reușim să îi convingem să urcăm în cameră. Acolo, confortul e maxim, așa cum ne-am obișnuit.  Ne conectăm la wireless și postăm un selfie pe facebook. Sigur ne vor „binecuvânta” prietenii noștri că nu i-am anunțat și pe ei.


Dimineața, după un mic dejun gustos, îmi beau cafeaua în hamac, respirând aerul proaspăt de munte și urmărindu-i pe cei mici cum fug veseli prin curte. Au atâta energie de consumat, încât uneori nu le fac față. Dar azi suntem cu toții relaxați și pregătiți să ne simțim minunat.  Deschid pe furiș cartea pe care o am cu mine în geantă și citesc câteva pagini, pierdută în peisajul minunat.

Azi plecăm să vizităm centrul istoric și Biserica Neagră. Străduțele înguste, centrul plin de restaurante, înghețataaa. Toate îmi aduc aminte de studenție, de practicile în care cutreieram întreaga țară. Întotdeauna, când văd BRAȘOV scris mare, suuuus pe munte, mă apucă nostalgia.

Pentru că ador să fac trasee pe munte, dar suntem cu cei mici, alegem o cale de mijloc. Facem traseul Poiana Brașov-Brașov, pe jos. Are un grad de dificultate foarte ușor, deci e mai mult o plimbare. O plimbare în care suntem totuși în natură, niște mici exploratori. Ne întoarcem seara obosiți, dar bine dispuși și ne lăsăm în voia relaxării. Servim o cină copioasă și rămânem afară până târziu. Râsetele copiilor se aud peste tot. E plin de familii venite să caute o oază de relaxare, un strop de fericire.

Discuții animate se aud peste tot, copiii se joacă, bărbații se joacă și ei… un biliard, un darts. Femeile se relaxează la saună, povestind vrute și nevrute. Eu citesc în hamac. Reușesc uneori să citesc chiar și 5 minute întregi, așa ocupați sunt copiii. :D


Cu greu și părere de rău ne retragem în cameră, dar suntem pregătiți pentru mâine. Mâine e ziua cu dinozauri și cetăți. Ne vom preface că suntem cavaleri și domnițe și vom lupta cu Balaurii. Vom face poze cu Dinozaurii și ne vom bucura de lucruri și locuri noi. E ultima noapte de cazare în Poiana Brașov și nu prea am vrea să treacă timpul.

Știți cum e când abia aștepți să vină ziua de mâine, dar totuși ai mai prelungi ziua de azi? Așa suntem și noi acum. Visăm cu ochii deschiși la ziua de mâine, bucurându-ne încă de ziua de azi.

 Nu-i așa că au fost perfecte zilele astea?, mă întreabă Sorin când ajungem acasă.

- Normal! Doar am ales eu cazarea.


Articol scris pentru proba a 6-a a competiției Superblog2017.

marți, 10 octombrie 2017

Cină cu Anna Karenina - Gloria Goldreich - Recenzie



De câte ori nu citiți o carte și încercați să vă puneți în pielea personajelor? Să le găsiți alte drumuri decât cele alese de scriitor? Să vă imaginați alte sfârșituri? De câte ori nu găsiți asemănări între ceea ce citiți și viața voastră? De câte ori problemele personajelor nu vă par atât de reale, încât simțiți că sunt ale voastre? De câte ori nu visați scenarii, aventuri, continuări? De câte ori nu sunteți una cu cartea? Eu pățesc la fiecare carte, de fiecare dată. 

Noi, cititorii înrăiți, nu citim multe cărți, ci trăim mai multe vieți! Noi ne implicăm trup și suflet și ne susținem ideile și părerile, până în pânzele albe. Noi iubim și urâm, suferim și ne bucurăm, suntem acolo, în miezul acțiunii. 

Când am primit cadou Cină cu Anna Karenina, de la prietena mea, Adriana, m-am îndrăgostit de copertă. M-am bucurat când am primit-o de citit la provocarea #alegeocarte, din grupul nostru de cititori frumoși, mai ales că descrierea promitea nopți frumoase de lectură.

Șase prietene se întâlnesc periodic să discute despre cărțile citite. Clubul lor de lectură este pretextul care le-a apropiat, le-a făcut să fie prietene. La câteva săptămâni, ele se întâlnesc acasă la una din ele, pentru a dezbate ultima carte citită. Iau cine copioase, mânâncă prăjituri, beau cafea și fac dezbateri. Opiniile lor diferă, fiecare își susține punctul de vedere, părerile curg una după alta. 

În discuțiile lor, îi schimbă destinul Annei Karenina, o analizează pe Madame Bovary, îi plâng de milă Lolitei sau le invidiază pe Micuțele doamne. Pe parcursul unui an, emit ipoteze, schimbă finaluri, analizează caractere, dar, mai presus de toate, dezvăluie părticele din ele, își scot la iveală trăirile, încheagă prietenii, se regăsesc și o iau de la capăt.

Când Cynthia le anunță că divorțează, toate sunt uimite. Ea și Eric aveau o viață de vis, invidiată de toate. O casă uimitoare, cariere extraordinare, copii minunați, bani mulți. Tot ce își puteau dori. Anunțul acesta picat din cer le dezechilibrează și le face să se întrebe cât de bine se cunosc una pe alta și pe ele însele, mai ales că Cynthia nu vrea să le dezvăluie motivul.

Speriate de situația asta nou apărută, fiecare își ia viața la analizat, încercând să își regăsească dragostea, curajul sau puterea.

Trish are o căsnicie în care a intervenit prea multă monotonie. În adâncul sufletului ei, nu îi poate ierta lui Jason acea singură dată în care a înșelat-o.

Jen lasă prea mult de la ea și evită discuțiile în contradictoriu. Toată lumea profită de acest aspect, inclusiv iubitul ei, Ian și sora sa, Elizabeth.

Elizabeth are un copil bolnav de autism, care este centrul universului ei. Stă într-o căsătorie în care nu este fericită, gândindu-se doar la Adam, fiul ei.

Donna este o libertină. Are doi iubiți și o libertate deplină. Nu vrea să calce pe urmele mamei ei, care a suferit toată viața alături de un bărbat care nu mai era întreg la minte.

Rina își crește singură fiul, tatăl acestuia fiind un mister. Trece de la o religie la alta, de la o pasiune la alta, fiind mereu în schimbare.

Toate au impresia că știu multe una despre alta, dar, pe parcursul unui an, multe dezvăluiri vor fi făcute și multe schimbări vor avea loc. Pornind de la obsesia pentru divorțul Cynthiei, fiecare va dezvălui câte puțin din ea, fiecare se va deschide. Și totul, datorită cărților care le unesc.

Ce motivații stau în spatele acțiunilor lor? Cum le va schimba lectura? Cine vor deveni ele, pe parcursul acestui an? 

O carte minunată, pe care o recomand oricărui cititor. :)



luni, 9 octombrie 2017

Muzica vindecă tristeți



Muzica a făcut mereu parte din viața mea. M-am născut în epoca în care divertismentul era cu porția. Am crescut cu radio-ul pornit, sunetele muzicii răsunând în nopțile lungi de vară. Mi-am petrecut adolescența învârtind casetele cu creionul. Pun pariu că mulți tineri nu au nicio idee care e legătura dintre o casetă și un creion. De fapt, habar nu au ce e aia o casetă.

În liceu, îmi înregistram casete pe o combină. Trebuia să fie liniște continuă, dar uneori uitam și mai prindeam câte o frântură de conversații, între melodii. Dar, aveam pe casete ce melodii îmi plăceau și le ascultam la nesfârșit. Am trecut la cd-uri, mp3 playere și am ajuns la stick-uri.

E atât de ușor acum să îți asculți muzica preferată oriunde: în mașină, acasă, pe stradă, cu căștile în urechi. Sunetul îți pătrunde în minte, te învăluie, te cuprinde și apoi o ia de la capăt. Fiecare melodie îți aduce aminte de momente cheie: primul dans, primul sărut, prima oară când te-a luat de mână, prima oară când ți-ai văzut copilul.

Muzica vindecă tristeți, te ține de mână când ți se clatină lumea sub picioare, e lângă tine când pierzi persoane dragi.

Sunt o persoană care pune pasiune în tot ceea ce face. Mă bucur cu pasiune, iubesc cu pasiune, îmi expun părerile cu pasiune. Până și când sufăr, o fac cu pasiune.  Aș vrea să spun că viața mea a fost ca o melodie bună, dar nu e așa. Însă, melodiile bune m-au ajutat să trec mai ușor prin viață, mai ales când am fost căzută la pământ, și să mă ridic cu eleganță.

Unul din cele mai grele momente din viața mea a fost când mi-am pierdut tatăl. Nu știu dacă îmi voi putea găsi vreodată cuvintele pentru a exprima ce e în sufletul meu când îmi amintesc de el. A fost un tată pe care mulți copii și l-ar fi dorit: răbdător și calm, iubitor și cald. El mi-a insuflat pasiunea pentru muzică și pentru citit. În lipsa lui, tot muzica și cititul m-au ajutat să mă ridic din nou. Pentru că el îmi spunea mereu să fiu puternică. Am fost, și încă sunt... Sunt sigură că de acolo de unde e, e mândru de mine, pentru că, indiferent de obstacol, trec mai departe cu capul sus și în ritm de dans.  

De multe ori, in perioada de după, ascultam pe repeat aceeași melodie. Din nou, și din nou, și din nou... Așa, îl simțeam din nou aproape de mine. Timpul a trecut. Nu l-am uitat niciodată, însă am învățat să accept viața fără el, pentru că așa m-a învățat, să fiu puternică.

Același lucru încerc să îi învăț și eu pe copiii mei. Să fie puternici, să citească și să asculte muzică. Muzica e mereu prezentă, în casa noastră.


video
Video din arhiva personală

Și soțul meu e la fel de pasionat de muzică, însă, e o diferență între noi. Eu o ascult, el o analizează. Eu închid ochii și îmi amintesc, el închide ochii și simte muzica. Eu îmi imaginez, el calculează. Îmi poate spune exact ce putere are sistemul, câte boxe sunt într-o sală, dacă bass-ul e pornit sau nu. Pe mine mă pierde. Așa că, atunci când e vorba de ales sisteme audio, întotdeauna mă bazez pe experiența lui. 

Mie îmi plac boxele care au un design frumos, el caută calitatea sunetului. La Edifier, am găsit amândoi ce am vrut: calitate, experiență, design elegant. Un alt punct forte pentru ei a fost faptul că se gândesc la copiii defavorizați, oferind sume mari de bani pentru burse sau pentru implanturi cohleare care să ajungă la copiii cu deficiențe de auz.

Când ești părinte, e imposibil să nu te impresioneze problemele micuților. E imposibil să treci nepăsător pe lângă suferința lor. Mă gândesc cu groază la acei copii care nu pot auzi muzica vreodată, nu îi pot cunoaște puterea vindecătoare, la fel cum mă gândesc cu groază la acei copii care nu au un TATĂ care să le insufle pasiunea și iubirea pentru ceva, pentru orice…

Eu sunt o norocoasă! Trăiesc viața în ritmul muzicii.



Articol scris pentru proba a 5-a a competiției Superblog2017.

vineri, 6 octombrie 2017

Acest cântec neîmblânzit - Monștrii din Verity #1 - Victoria Schwab - Recenzie



"Monștri, monștri mici și mari
Vor veni și vă vor mânca.
Corsai, Corsai, dinți și gheare,
Umbre și os, vă vor roade cruzi.
Malchai, Malchai isteți și vicleni, 
Zâmbind și mușcând și sugând din voi tot.
Sunai, Sunai, ochii ca tăciunele, 
Îți vor cânta și-ți vor lua sufletul.
Monștri, monștri, mici și mari
Vor veni și vă vor mânca."

Sper că nu v-am speriat, pentru că ar fi păcat să nu citiți minunăția asta de carte. Este un dark fantasy extraordinar, care te ține cu sufletul la gură. 

Avertisment: a nu se citi noaptea, singur în casă!

Pentru că am participat la provocarea #duelulgenurilor, pe grupul nostru, am citit în ultima lună foarte mult fantasy. Când am început Acest cântec neîmblânzit, eram deja sătulă de acest gen. Începutul mi s-a părut genial, dar următoarele vreo 50 de pagini am tras de mine, deoarece parcă nu mă prindea. Am realizat însă, la timp, că nu e vina cărții, ci pur și simplu nu mai intra fantasy-ul în mine. Am făcut o mică pauză și am reluat-o. Și bine am făcut. Aș fi regretat dacă nu o citeam. E o combinație de fantasy cu thriller și horror care nu te lasă să respiri, care nu te lasă să dormi sau să mănânci, până nu o termini.

În urma unui eveniment nefericit, aproape toată populația lumii a dispărut. Oamenii care au rămas trăiesc într-o lume nouă, una în care se amestecă cu monștrii, la propriu; una în care nimeni nu iese pe străzi după apus, de teamă. 

Monștrii iau naștere din violențele oamenilor. Corsaii iau naștere din violențe neletale, Malchaii din crime și Sunaii din adevăratele tragedii. Primii se hrănesc cu carne, următorii cu sânge, iar cei din urmă cu păcătoși. Da, ați citit bine. Sunaii cântă și iau cu ei sufletele păcătoșilor, a celor care au comis crime. 

Orașul Verity e împărțit în două. Partea de sud e a lui Flynn. Acesta îi are pe cei 3 Sunai (Leo, Ilsa și August) și conduce Brigada de intervenții, care ajută lumea să scape de atacul monștrilor. Partea de nord e a lui Harker, unde totul se plătește, inclusiv protecția. Cine nu plătește, este dat pe mâna Malchailor și Corsailor, care lucrează pentru el.

August Flynn este trimis, sub acoperire, la colegiul Colton, pentru a se apropia de Kate, fiica lui Harker. Kate este o adolescentă rebelă, care se chinuie să îi atragă atenția tatălui său și să îi demonstreze că îl poate face mândru că e fiica lui. 

August e un monstru, în ochii tuturor, dar el nu își dorește decât să fie uman. Nu vrea decât să nu fie nevoit să se hrănească cu suflete. Nu vrea decât să fie înțeles.

Când Kate aproape că este omorâtă de niște Malchai și totul i se înscenează lui August, pentru a putea rupe armistițiul și a reîncepe războiul între cele două părți, cei doi nu au de ales decât să fugă și să încerce să afle cine ar vrea să o omoare pe Kate și de ce. Asta, cu o armată de monștri după ei, care îi caută să îi omoare.

Vor reuși să scape cu viață? Unde pot să se ascundă, având în vedere că monștrii sunt peste tot? Pot măcar să aibă încredere unul în celălalt? Grea decizie!

Cartea mi-a fost oferită de Editura Herg Bernet și este primul volum din seria Monștrii din Verity. O puteți achiziționa de aici.