Porția de citit: Poc, poc, poc... Să ștampilăm zâmbete!

Poc, poc, poc... se aud ştampilele Amirei. Cățeluşi, floricele, pisicuțe. Roz, galbene, albastre. Poc, poc, poc...

- Mamiiii, ștampilesc!

- Da, mami, ştampilezi!, îi strig eu din bucătărie.

- Mami, mai ai foi din astea mici, cu scris pe ele?

Ştiți cum trece timpul cu încetinitorul, când realizezi că te afli într-o mare belea? Arunc lingura şi fug repede în dormitor, unde dezastrul mă izbeşte din plin. Zeci de facturi şi de contracte sunt ştampilate cu pisicuțe roz bonbon. Amira are o dâră de culoare pe un obraz şi mă priveşte nu doar nevinovată, ci ca şi cum ar fi făcut cel mai bun lucru din lume. Dacă m-aş uita în oglindă, m-aş vedea cum mă prefac in curcubeu, fața mea trecând de la o culoare, la alta. Ce mă fac? Ce naiba mă fac?

Lucram de acasă, atât eu cât şi soțul meu. Am ales să lucrez în vânzări pentru interacțiunea cu oamenii. Însă, chiar și lucrul în vânzări are partea de muncă din spate. Contracte de întocmit, facturi de completat. Documente fără de care, toată vorbăria e nulă. Și ce e un act neștampilat? O simplă hârtie.

Așa că, în casa noastră găseai multe ștampile: cu numele firmei, cu numele nostru, datiere.

Bineînțeles că erau tentante, pentru un copil de 3 ani, cât avea atunci Amira. I-am cumpărat și ei ștampile de jucărie, să "ștampilească" și ea. Nu m-am gândit o secundă ce ar putea face.

După o analiză a situației, am realizat că nu am de ales. Vreo treizeci de clienți și potențiali clienți vor primi contracte cu câte o ștampilă în plus. Una roz, cu o pisicuță, dar astea sunt detalii nesemnificative...

M-am pregătit de ce era mai rău. Când a venit primul e-mail, după ce am trimis actele, mi-a fost și frică să îl deschid. Nu mare mi-a fost uimirea când am citit mesajul clientului amuzat. Mesaj după mesaj, feedback-urile pozitive curgeau și inima îmi revenea la loc.

Știți ce naiba m-am făcut? Angajatul lunii.

Mult timp am râs pe tema pisicuțelor roz. Însă, de atunci, am învățat un lucru. Dulapurile cu acte au stat mereu încuiate. Când am ajuns, în sfârșit, să nu mai ascundem lucruri, a venit Darius. Am pus din nou totul sub cheie. Cățelușii albastri, sau ce animăluțe va vrea și el să "ștampilească", vor fi doar pe hârtii aprobate de noi.

Ștampila - instrument juridic sau personal?

Toată lumea se gândește la ștampile doar ca la un instrument folosit de firme, dar nu e așa. Noi, cred că suntem familia Ștampilă. Pe lângă ștampilele de care v-am povestit, avem și unele personalizate.

Cea care îmi este mie cea mai dragă este de la Colop și este inscripționată cu Biblioteca personală și numele meu. Am primit-o cadou de la soțul meu, când mi-am făcut blogul. Nu o folosesc prea des, pentru că îmi place să și dăruiesc cărți și prefer să fie ca noi. Însă, am unele cărți pe care le țin doar pentru mine, care sunt inscripționate. Prietenii mei râd și îmi spun că ar trebui să îmi fac fișe de împrumut și să le ștampilez pe alea. La câte cărți dau împrumut, trebuie să țin o evidență, cumva. Eu, însă, prefer să am încredere.

Mai avem o datieră, pe care o folosim în scop gospodăresc. Orice furnică adună mâncare vara, pentru anotimpul rece. Și noi adunăm diverse, în congelator, de la fructe și legume, până la carne. Suntem mai comozi din fire, așa că nu ne mai chinuim să scriem, pe fiecare, data. Ștampilăm etichetele și gata! Știm în ce ordine să luăm produsele la consumat.

O altă utilizare inedită a unei ștampile îmi aduce zâmbete aproape în fiecare dimineață. Soțul meu adoarme devreme și se trezește devreme. Cu mult înaintea noastră, a celor mai leneși. Cum se plictisește de unul singur, uneori, se joacă cu ștampila lui cu litere interschimbabile și îmi lasă bilețele ștampilate, pe post-ituri. Și nu, nu sunt pe frigider… sunt în frigider, sau în dulapul cu cafea. Știe că acolo caut prima oară. Până nu îmi beau cafeaua, nu funcționez.

Într-o luni dimineață, s-a trezit în jurul orei 5, pus pe șotii. De la 5 la 8 jumătate, când trebuia să plece, e mult timp de pierdut. Văzând pe Facebook niște filmulețe cu farse, s-a gândit să îmi facă și mie una și mi-a ascuns capsulele de cafea, de la expresor. Și nu oriunde, ci în dulapul lui cu scule, din balcon. Le-am găsit după ce bilețelele lui ștampilate m-au plimbat prin tot apartamentul nostru cu 4 camere, morocănoasă și cu ochii semi-deschiși. S-a amuzat maxim când i-am povestit, dar o perioadă nu mi-a mai lăsat bilețele. Nu a riscat chiar atât de mult…

Cam așa utilizăm noi ștampilele. Vom vedea ce idei noi vor avea și copiii noștri, când vor mai crește. Voi cum vă distrați cu ștampilele?